Dincolo de ce înseamnă social-media

Un blog cu DE TOATE!

VREAU SĂ ÎMPART CU TINE GÂNDURI, EXPERIENȚE ȘI TRĂIRI! EU SUNT DENISA. TU CINE EȘTI?


Bine ai venit pe blogul meu!

DenisaNitu
Name
Email address*
Subject
Message*

Cine sunt eu? Cine am fost? De unde provin?

Vezi și link-ul următor!

Vezi și link-ul următor!

Vezi și link-ul următor!

Vezi și link-ul următor!

Vezi și link-ul următor!

Vezi și link-ul următor!

 

Numele meu este Nițu Denisa Ștefania. M-am născut în orașul Bălceșți, din Râmnicu Vâlcea, în martie 1998. Provin dintr-o familie numeroasă, umilă, pe care nu aș schimba-o vreodată. Deși n-am fost chiar o familie "avută", ai noștri au încercat pe cât posibil să ne facă să nu simțim lipsurile. Am două surori mai mari și un frate mai mic. Tatăl meu lucrează în sonde, iar mama mea "lucrează" în îngrijirea familiei. Da, poate sună ciudat citind asta, dar după părerea mea, cred că acesta este cel mai greu job pe care îl poate avea o femeie: să aibă grijă de copii, de soț, de gospodărie, să facă mâncare, să spele; practic ea lucrează mai mult de 12h pe zi, ÎN FIECARE ZI. 

Update martie 2020: Acum și-a luat inima în dinți și a plecat în afara țării să lucreze, nu pe perioadă lungă; este împreună cu sora ei în Italia și lucrează la o pensiune(servește la masă, ajută în bucătărie, face ordine).

Așa cum ziceam mai sus, am două surori mai mari, Diana și Ramona, de care sunt extrem de mândră și mereu le iau ca repere și exemple atunci cand am de luat decizii importante. Nu e deloc ușor, însă, să fii copilul mai mic al familiei; probabil te întrebi de ce spun asta, nu-i așa? Mh, well...mereu te compară cu frații mai mari. Da, am întâmpinat de multe ori această problemă, mai ales în gimnaziu, deoarece aveam o mare parte din profesorii pe care i-au avut și surorile mele. Dacă ar fi să le descriu pe ele, copii fiind, din cele spuse de părinți, rude, prieteni, profesori, aș spune că erau introvertite, foarte cuminți și conștiincioase, pe scurt - total diferite de mine. Why? Păi, fiind "asta mică" a familei, căutam mereu validare și trebuia să fiu ceva nemaivăzut, ceva ce poate fi observat numaidecât. Cum puteam face asta? Haha...cauzând belele. Așa că nu am fost acel copil care stătea în pauze să citească cărți (așa cum reproșa domnul meu diriginte că făceau surorile mele deștepte și cuminți la vârsta mea), nu eram foarte cuminte și nici cea mai ascultătoare când aveam un dialog cu domnii mei profesori. Ba chiar eram foarte tăioasă la vorbe și îmi ocupam timpul dintre pauze cu răutăți, gălăgie, râsete insuportabile, bârfe (ce se putea bârfi la vârsta gimnaziului). Probabil acum vă gândiți că n-am fost un copil tocmai model, dar vă mirați sau nu, în proporție de 90% am fost mai mult decât un copil bun.

Cum? Deși eram o mică răutate scoasă de sub control, eram un copil foarte deștept și mereu aveam carnetul plin cu note de zece, îmi ajutam părinții în gospodărie, aveam grijă de fratele meu, pe care l-am crescut de când era în fașă, (care azi este un tânăr frumos de optsprezece ani; își câștigă banii singur atunci când are vacanță; care acum dă de permis și are note bune la școală) mami muncind la câmp și el rămânând mai mult în grija mea.

Update: Și-a luat permisul și urmează să își ia mașină.

Deși am fost un dezastru uneori, pe care nu îți doreai să îl declanșezi, mereu aveam grijă să am lecțiile învățate și mereu mă asigurăm că premiul întâi mi se cuvine mie.

Trecând de anii de gimnaziu, țin minte că a venit sfârșitul clasei a opta și trebuia să decid ce fac pe mai departe. Copil fiind și lipsit de experiență, am vrut să continui liceul în comuna Lădești, unde am crescut (neștiind pe atunci că m-aș condamna la o viață în care îmi limitam gândirea și orizonturile), vrând să am aproape de mine prietenii.

Țin minte ca eram cu mami să completăm listele cu liceele unde vrem să studiem și eu plângeam cu lacrimi grele că voiam să rămân acolo, iar mami voia să studiez în Vâlcea, la colegiul "Mircea cel Bătrân", unde au studiat și surorile mele, la profilul de matematică-informatică intensiv, vrând să îmi ofere posibilitatea unui trai mai bun. Cu greu, cu emoții, cu durere, am aplicat la acel liceu, crezând că e o decizie proastă, că o să îmi pierd prietenii (pe atunci prieteniile erau foarte importante pentru mine). După câteva săptămâni au ajuns și rezultatele. Devenisem elevă a colegiului de prestigiu din Vâlcea. Viața mea s-a schimbat total. A urmat mutarea mea în oraș, despărțirea de mami, tati și fratele meu.

A new life for me now...în prima zi de liceu am fost singură, cum au urmat și restul până la finalul liceului, mama mea punându-și toată încrederea si iubirea; bine...și faptul că avea o gospodărie de ținut acasă și un copil în clasa a cincea de îngrijit; iar tati era la serviciu; așa că a trebuit să mă descurc singură. Trecând peste deschiderea de an școlar din curtea liceului, a urmat repartizarea claselor și a trebuit să ne adunăm într-o anumită clasă pentru cunoașterea dirigintelui/dirigintei și a colegilor. Știu că mă imprietenisem cu o fată, Corina și discutam una-alta cu ea, când un coleg, Lucian, iritat de prezența noastră sau a mea, a început să țipe la mine, zicând să tac dracului din gură, noi fiind chiar silențioase, aș spune.  Tre' să menționez că se credea un "Don Juan" al liceului și toți trebuiau să plece capul în fața lui,  dar eu fiind deja pregatită din punctul acesta de vedere și impunând respect prin tăria mea atroce de caracter, evident, pe un ton mai răutăcios decât al lui, i-am răspuns, privirile celorlalți ațintite pe noi fiind și lăsându-se o liniște asurzitoare.

Well, aceea a fost ziua în care mi-am promis că nimeni, niciodată, nu va mai ridica tonul la mine, așa că de atunci am devenit o bad girl nou apărută în oraș, care "tăia" orice și pe oricine stătea în calea ei. Făcând o comparație între mine și surorile mele, care erau total diferite de felul meu de a fi și care au dus un trai mult mai greu și că, poate, de multe ori au fost luate în râs că sunt de la țară sau că n-au bani de ieșit în oraș; cel mai adesea urâte pentru faptul că aveau note exemplar de bune față de cei care erau născuți și crescuti in inima orașului, cu bani de meditații și haine de firmă; eu eram in extrema cealaltă; îmi permiteam să am un telefon mobil, strângeam bani și îmi luam haine de firmă ca restul colegilor, îmi permiteam să ies la cafenea cu fetele, în club, să plătesc meditații la matematică în clasa a XII-a (neconștientizând atunci cât muncesc ai mei pentru a-mi permite eu acest lux); surorile mele deja erau la facultate și se întrețineau singure, ceea ce însemna că mai eram doar doi copii de întreținut, așadar aveam mai multe posibilități decât aveau ele la vârsta mea, fiind patru copii de îngrjit.

Și, chiar dacă au dus greul pe umeri, au devenit femeile puternice și independente de azi, cu o carieră frumoasă, cu familie și tot ce au realizat a fost prin multă muncă și perseverență. Si da, sunt mândră tare de voi, fetelor!

 Hmm..Who am I? Asta am fost eu cea reală? Am fost cea mai bună versiune a mea? Îmi stă în caracter să fiu răutăcioasă? Ei bine...NU! Dar doar așa-mi puteam apăra integritatea într-o lume plină de răutate, bârfă, comparații, diferențe intre clasele sociale, doar așa mă puteam apăra de situațiile în care erau puse surorile mele la varsta mea; doar așa puteam dicta eu în fața celor care voiau să mă atace. Prin urmare, liceul pentru mine nu a fost foarte greu...

Ba chiar aș spune ca a fost cea mai frumoasă perioadă de până acum. Cea mai intensă. Prin clasa a zecea, chiar la începutul semestrului doi, mi-am făcut prieten. Da, devenisem și eu mai feminină sau măcar încercam :) Parcă îmi surâdea ideea aceea de a permite celorlați să interacționeze cu mine mai mult și să mă cunoască. Asa ca n-am mai stat pe gânduri si am intrat în rândul fetelor de varsta mea, oh, da, si a dramelor, bineînțeles. 

Hm, cine ar fi crezut că și azi, acum, sunt cu același om cu care am fost în liceu? :)) Really.

Așadar, o perioadă în care m-am maturizat, crescut, în care m-am descoperit într-o altă formă decât o făcusem până atunci, dar acesta este un subiect pe care îl voi aprofunda într-o altă parte a poveștii. Au trecut și cei patru ani de liceu, a venit balul bobocilor, care, bytheway, a fost genial, apoi a urmat festivitatea. Oh, cât am mai rugat-o pe mami să vină, să o am lângă mine, să lase casa și gospodăria o zi, o singură zi și să vină la mine. Și a venit; cea mai frumoasă și sinceră zi din acea perioadă. Cea mai emoționantă și dureroasă în același timp; din nou eram despărțită de prieteni, urma un alt capitol, un alt început.

Și azi, uite-mă aici, locuiesc de data aceasta in Sibiu, studentă în anul trei la contabilitate și informatică de gestiune,  femeie fiind; având responsabilități, job, o pisică de care am grijă ca de ochii din cap...really, e treabă serioasă:) Și da, alt capitol, nu? Și total schimbată de perioada gimnaziului și a liceului.

Sunt o altă eu care nu își mai pune încrederea în oameni, care nu mai are zeci de prieteni, care nu-și mai petrece timpul prin cluburi, care muncește de la nouăsprezece ani și se întreține singură... Mă simt total alt om, am alte perspective, idealuri, mă simt matură, responsabilă, am încetat să mai fiu răutăcioasă cu ceilalți; acum îmi văd strict de treburile mele,  muncesc pentru ceea ce vreau, dăruiesc, plec capul când greșesc.

Mă simt un om bun și asta datorită părinților mei, în special mamei mele care zi de zi vorbește cu mine și mă sfătuiește, mă îndrumă și mereu mă ridică de jos, spunându-mi: "Niciodată să nu depinzi de nimeni, în viață nimeni nu-ți vrea binele și prietenii...prietenii, mamă, vor să te vadă fericită, dar nu mai fericită decât ei". Ea este omul căruia îi mulțumesc pentru ceea ce sunt azi și pentru că ne-a educat frumos, ne-a crescut și ne-a oferit tot ce a avut ea mai bun. Datorită ei sunt o femeie ambițioasă, luptătoare, cinstită, o femeie cu un suflet cald, un om care, deși simte de cele mai multe ori că nu mai face față lucrurilor și vrea să renunțe la tot, se ridică , își șterge lacrimile și merge mai departe. Sunt un om dur la exterior și fragil la interior. Sunt un om "perfect" în social-media, dar care, atunci când oprește internetul, este lovit de realitate. Și ghici ce? Așa ești și tu, cititorule. 

See you soon!

Denisa Nițu