Blogul unei fete nonconformiste

DINCOLO DE SOCIAL-MEDIA

Cum a fost prima oară când am făcut-o?

 Hei, azi vreau să mai povestim puțin și m-am gândit să fac o continuare a articolului intitulat “Împăcarea”. Cei ce deja l-ați citit, știți despre ce este vorba în acest articol, iar cei ce nu ați făcut-o și sunteți curioși, îl găsiți pe blog printre ultimele postate. Așadar, să continuăm, nu?

Vreau să derulez puțin lucrurile până la momentul în care a aterizat avionul și am pus piciorul pe teren străin ca să ajung la iubitul meu și să vă povestesc peripețiile mele de la plecarea din România, mai exact din aeroport.

Ei bine, 6 iulie 2016; bagajele proaspăt făcute, așa că pornim spre București. M-au condus la aeroport fratele și cel mai bun prieten al iubitului meu. Odată ajunși la aeroport, după toate procedurile ce se realizează până la trecerea porții în sala de așteptare, ajung și mă așez lângă restul oamenilor care așteptau avionul. Trecut de miezul nopții, mă simțeam foarte obosită de la drum și în același timp somnoroasă. Pentru că am prostul obicei de a-mi ține telefonul pe silent, normal că nu am auzit când m-au sunat mami și tati(siguri că voi adormi, așa că voiau să mă trezească) și era cât pe ce să pierd avionul; asta dacă un bătrânel absolut adorabil nu ar fi venit să mă trezească cu o calmitate ieșită din comun(toți erau gălăgioși și agitați când m-a trezit), luându-mi mâna în mâinile sale și zicându-mi “Copilă, e timpul să decolăm, trezește-te că rămâi aici și pierzi sigur, cel puțin o aventură pe cinste!”; și așa ar fi fost! Aveam ochii cât cepele și subtil mi-a răsărit pe chip un zâmbet inocent când l-am privit cum mă ține de mâini cu mâinile sale calde și îmbătrânite.

M-am ridicat buimacă și am mers după acest domn, deși nici nu conștientizam bine unde naiba mă duc, proaspăt trezită din somn. Odată ce am urcat în avion, am realizat cât de nebună sunt să plec după acest om al meu, singură, intr-o țară pe care o știu doar de pe social-media. Prima dată când părăseam România și prima dată când stăteam atât de mult plecată de lângă părinții mei. De ce? Ca să îmi revăd iubirea. :) Era o nebunie curată!

După ce a decolat avionul și am urmat alte instrucțiuni ce ni le prezentase una dintre stewardese, m-am dus la baie pentru a-mi reface machiajul, ca mai apoi să mă ia somnul din nou :)) Știu, logica mea.

După 3h și jumătate, am aterizat. Eram pe teren străin acum; se vorbeau toate limbile posibile, numai româna nu. Norocul meu a fost că știu engleză și înțeleg spaniolă, așa că am reușit cumva, cu greu, să ies naibii din aeroport(cu greu, deoarece aeroportul din Malaga este cel mai ciudat loc pentru mine de până acum; mare și “încurcat”) și să îmi revăd iubitul, care mă aștepta cu sora lui afară.

Revederea nu a fost una spectaculoasă(așa cum am visat tot drumul), deoarece aveam în acea periodă niște probleme de sănătate și după drum, începusem să mă simt destul de rău, așa că, deși eram entuziasmată să îl revăd și să îl strâng din nou la piept, nu am arătat asta, ceea ce l-a făcut să se simtă foarte aiurea, neînțelegându-mă.( nu i-am spus că mi-era rău, ci doar că eram foarte obosită).

Am stat cu el o lună și jumătate în această țară absolut superbă, chiar lângă mare și lângă port și vă promit, vă voi povesti într-un articol viitor ce s-a întâmplat în această perioadă, dar acum, cu o rapiditate extraordinară de trecere prin această poveste, vreau să ajung la momentul în care m-am întors în România și cum era să rămân în aeroportul din Spania.

După ce m-am despărțit de EL și am trecut dincolo de porți, a început show-ul. Toată lumea era agitată, nu înțelegeam niciun fucking semn pentru a ajunge la avion, erau un milion de scări, stânga-dreapta, toți vorbeau o sută de limbi și începuse să mă ia panica; la modul real și serios, tocmai atunci, fix în acel moment, am început să am un atac de panică și mă gândeam cum o să urmeze un infarct sau un leșin, vocile se suprapuneau în capul meu, începusem să transpir și deja mă transformasem într-un animal în putrefacție, mă învârteam prin clădire haotic, urcam și coboram scări și nu reușeam decât să mă afund ȘI mai RĂU. Nu aveam minute să îi telefonez iubitului meu care mă putea ajuta, cunoscând clădirea, prin urmare, am zis “aici rămân, bag picioarele, aici rămân, am pus-o!”

Pentru că îmi era rușine să intru în vorba cu oamenii, mai ales străini și mai ales de teamă că voi greși vreun fucking cuvânt și mă voi face de râs, am preferat să îmi îngreunez situația. Mai aveam 10 minute până la decolare! 10! Ce puteam să fac?? Eram debusolată.

Când, în final, am decis să mă bag în seama cu cineva, după ce mi-am răcit gura degeaba 2 minute, realizez că persoana respectivă nu știa engleză și nici spaniolă, ci doar franceză. Franceză?! Știam DOAR să îmi spun numele și ce temă am avut de pregătit pentru azi.

Pentru că nici asta nu a funcționat, m-am decis să urmăresc oamenii. Daa, să îi urmăresc! Cum?!  După față(cunosc fețele românilor, vă jur); așa că m-am luat după o familie. Ce credeți? Erau români! Unde mergeau? La București! Păi nu i-am urmărit? Ba normal că da. Așa am ajuns în avion. Am zis că dacă am făcut-o pe asta, nimic nu mă mai poate omorî. Așadar, am ajuns puțin peste miezul nopții în București, unde mă așteptau mami și fratele meu.

Dacă aveți obiceiul de a călători și vă împotmoliți prin vreun aeroport, ca mine, întrebați. Să nu vă fie rușine că poate greșiți vreun cuvânt sau nu puneți verbul la timpul corect; întrebați, doar așa puteți afla!

Din cele întâmplate, zicala “prima oară e mai greu, după te obișnuiești” se pare că este adevărată. Aștept cu nerăbdare, după ce-mi dau licența anul acesta, să începem să călătorim și să avem mai mult timp pentru noi, pentru a explora, a experimenta, pentru a cunoaște. Bine, fie, în august plecăm în Italia, dar cu mașina. Însă o să vă iau cu mine în timp real, că sigur o să fac tâmpenii și pe acolo ce merită povestite. Cum zicea fostul meu diriginte, unde e Nițu, sunt și probleme.

Pe data viitoare, Denisa Nițu.