Blogul unei fete nonconformiste

DINCOLO DE SOCIAL-MEDIA

Doliu pentru mine..

Bună seara, oameni faini. 

     Țin să vă mulțumesc pentru tot suportul vostru și pentru toate mesajele minunate pe care le primesc aproape zilnic.

 

      Datorită vouă sunt azi aici. 

 Vreau azi să vă vorbesc despre un subiect, poate ușor sensibil sau prea sensibil, depinde cum îl percepe fiecare. Vreau să împart cu voi o experiență din viața mea și să vă vin, în urma ei, cu sfaturi.

Când pierzi pe cineva drag prima reacție a noastră este cea de amorţire. NU înţelegem ce se întâmplă, simţim că ne prabuşim ÎN noi. E o reacţie de apărare a organismului. 

După care, încet, încet ne “dezmorţim”, ca un cub de gheață care şi-a păstrat forma până atunci; începem să ne topim, să ne scurgem, să ne trezim. Si abia atunci începe durerea, nedumerirea, vin întrebările: “de ce?”, “de ce mie?”, “de ce el/ea?”, “de ce acum?”.

Nimeni nu poate înțelege cu adevarat ce se întâmplă în mintea și sufletul celui care a pierdut pe cineva drag.

Înainte când intâlneam pe cineva, care trecea printr-o pierdere, ii spuneam „-Înteleg!”. Acel înțeleg însă este foarte diferit de „Te Înțeleg…” de după.

Oricât ai incerca să înțelegi, este aproape imposibil…,până când treci și tu printr-o experiență asemănătoare, oricât de bine intenționat ai fi. Pierderile sunt diferite, la fel cum sunt și oamenii și mai ales reacțiile lor.

Acum câțiva ani eu mi-am pierdut unchiul, fratele mai mic al mamei mele; acesta a pierit într-un accident de mașină. Nu am putut concepe. Eram încă micuță, dar intensitatea durerii ce am simțit-o nu are granițe. Știu că, la un moment dat, am ieșit afară și am început să urlu(la propriu), mami venind după mine, încercând să mă îmbărbăteze, fiind în convorbire telefonică cu bunica mea, amândouă încercând să mă reabiliteze. Faptul că eu pierdusem un om atât de drag mie, gândul că nu mai era în viața noastră, fizic, mă terminase. Nu voiam să accept. 

Durea și simțeam cum durerea îmi trage măduva din oase și cum fiecare lacrimă ce mi se prelingea pe obraji îmi ardea, în parte, fiecare fragment din piele. 

Voiam să fie doar un vis urât. Mă simțeam vinovată că, atunci când trăia, mă enerva prezența lui sau că ne certam. Voiam să dau timpul înapoi ca să pot acționa altfel.

Dacă trăiți sau ați trăit momente ca acesta, vă sfătuiesc să NU încercați în acestă fază să vă stăpâniți lacrimile, să vă înfundați geamătul de durere, să păreţi tari pentru ceilalți. Dați-vă voie să simțiți toată durerea, eliberați-vă, daţi-i voie să iasă din trupul şi din sufletul vostru. Până nu faceti asta, nu veţi putea să vindecați această rană. A începe să îți simți durerea este primul PAS către auto-eliberare.

Nu vom putea trece niciodată “peste” această suferință, este nevoie să trecem “prin” ea.

Timpul nu vindecă totul, aşa cum se spune. De fapt, el nu vindecă deloc, DOAR acoperă. Acţiunea vindecă. După o perioadă de doliu, firească de altfel, e timpul să renaștem.

Acțiunile, mișcarea fluidizează energia, eliberează mintea, reorientează focusul. Concentrați-vă pe o acțiune care vă place: citiți, mergeți la alergat, faceți curat, împletiți, terminați o lucrare începută mai demult, petreceți mai mult timp în aer liber, reîncepeți serviciul. Scopul nu este în niciun caz de a uita de cel drag trecut dincolo, ci de a reînvia din amorțeala dată de o astfel de experiență, în felul acesta amintirea lui nu vă va mai paraliza de durere.

Eu cred că planurile se întrepătrund. Chiar dacă nu-i vedem, cei dragi nouă, trecuți dincolo de văl, ne pot fi aproape dacă îi chemăm sau le solicităm un sfat. Dacă îi auzim sau le simțim prezența, depinde numai de credința noastră că e ceva real şi de cât de sensibil este “receptorul” nostru. Se zice că mai întâi trebuie să crezi ca să poți vedea. 

Totodată, se mai spune că, de fiecare dată când ne naștem, sufletul operează la un nivel mai înalt de expresie decât în viața anterioară şi își ia un trup care să satisfacă cerințele respective de învățare. Când lecția s-a terminat şi am acumulat tot ce am avut nevoie, ne “dezbrăcăm” de trup, îl lăsăm în urmă şi noi ne vedem mai departe de călătorie. Nu știu cât este de real sau nu, dar îmi place să cred tot timpul în ceva divin.

La nivel emoțional, pe toată perioada doliului vor mai apărea tristețea, părerea de rău, plânsul, nevoia de izolare, nevoia de a vorbi, conștientizarea a ceea ce nu veți mai putea face împreună, plus multe altele.

      Este în regulă!  

      Este normal!

Lăsăți-vă sa fiți așa cum simțiți în acele momente. Cereți ajutor dacă nu veți putea face față. Cei mai la îndemână sunt familia și prietenii apropiați. 

 Cu drag și respect, Denisa Nițu!