Dincolo de ce înseamnă social-media

Un blog cu DE TOATE!

Sursă fotografie: România liberă

Cum era să mă omoare sistemul medical din România la vârsta de 7 ani.

        Hei, dragii mei!

M-am trezit amintindu-mi de o experiență urâtă din copilăria mea și vreau să o împărtășesc cu voi. Sunt în drum spre Vâlcea și scriu acest articol.

Eram în clasa I, prin urmare aveam doar 7 ani și de câteva zile începusem să mă simt foarte rău: vomitam, aveam frisoare, nu dormeam, nu puteam mânca și aveam amețeli. Pentru că ai mei s-au panicat, într-o dimineață când nu am mai putut să mă ridic din pat și vomitam fără oprire, au sunat la smurd. Evident că a durat mai mult de 40 de minute pentru a veni cineva să mă preia de acasă.

Țin minte că m-au luat direct din pat, pentru că nu mă puteam ține pe picioare. Surorile mele erau la liceu în Vâlcea și fratele meu avea 4 ani, ceea ce înseamnă că mami a trebuit să îl lase în grija cuiva pentru a sta cu mine în spital, tati lucrând. Nu mai știu dacă l-a lăsat în grija Dianei, sora mea sau a bunicii. Whatever, am ajuns la spital. Eram într-o stare gravă, însă, cu toate acestea nu mi-au făcut nimic. Diagnosticul era pus: apendicită, însă nu au vrut să mă bage în operație, deoarece mami nu avea bani. M-au ținut ca pe un animal în spital, nevrând să mă opereze. Eram un copil în stare foarte gravă care nu era băgat în seamă. Țin minte că pe medicul la care am fost “dată” în primire îl chema Florea. Acum nu se mai află printre noi, dar nici nu îi simt lipsa. Nu știu cum era în viața personală, dar profesional era jale: nu o dată s-a întâmplat să opereze în stare de ebrietate!

În fine. Îmi aduc aminte cum îmi dădeau biscuiți sfărâmați în ceai să mănânc, nici măcar fructe nu primeam, ce să mai spun de mâncare? Am avut noroc că în spital lucra fosta soție a unchiului meu care a decedat ani mai târziu în accident de mașină și ne mai aducea dânsa mâncare, mie și mamei mele. Pentru că starea mea de sănătate era pe vârf de cuțit, sora mea cea mare, Ramona, care era în clasa aXI-a sau aXII-a, care strânsese niște bani pe care îi primise de la unchiul meu, a venit într-un suflet la spital să îi aducă tot ce avea în buzunar medicului pentru a mă băga pe mine în operație. Eram în pat, mami era plecată(cred că se dusese la această mătușa a mea) și văd cum intră în salon niște femei care mă ridică de pe pat și mă pun într-un cărucior. Eram speriată, mami nu era acolo, asistentele se purtau ca dracu cu mine. În timp ce mergeam spre sală, mă întâlnesc cu mami la lift, tocmai ce aflase că mă vor opera. M-au băgat în sala de operație, m-au legat de mâini și de picioare că nu stăteam locului, fiind agitată, mi-au pus acea mască pe față și din acel moment nu mai știu nimic. După ce am ieșit din operație, țin minte că mă imprietenisem cu un băiat aflat în aceeași situație, de care mă și îndrăgostisem: blond, ochi albaștri și timid. Aveam aproape aceeași vârstă. Nu mai știu cât exact am stat în spital; cred că două săptămâni în total, dacă nu mă înșel. Apoi când mi-au scos ațele, au făcut-o pe “viu”, deși le spusesem că îmi este teamă și vreau o anestezie, nu s-a putut. Din acea perioadă până azi eu am această frică de spitale și ajung la urgențe doar atunci când sunt în ultimă fază și sunt nevoită să sun la salvare sau să fiu dusă. De aici se poate deduce ușor că dacă nu ai bani, mori cu zile în unele spitale din România. Deși sora mea a rămas fără nici măcar un leu în buzunar, a venit să îi pună în mâna medicului, doar pentru a mă salva. Ani mai târziu a pățit și ea ce am pățit și eu, doar că a fost mai grav. Era în facultate, aici la Sibiu, se simțea tot mai rău, a dus-o mami la Drăgășani unde medicii i-au zis că are probleme psihice, motiv pentru care face așa(plângea de dureri), apoi la Vâlcea, unde i-au spus că are o infecție urinară(sau invers, nu mai rețin exact), ca mai apoi la Sibiu să se afle că dăduse în peritonită. A fost la un pas de moarte și medicii i-au spus mamei noastre să se pregătească pentru ce este mai rău. Eu rămăsesem în grija unei vecine și țin minte că o sunase mami să ne dea de veste și eu țipam de durere, de teamă că o vom pierde. Ca printr-o minune, cum au spus și medicii, a avut zile, însă i s-a spus că nu va mai putea avea copii vreodată. Ani mai târziu, la 30 de ani a devenit mamă și are un copil superb; s-a stabilit în America cu soțul și copilul.

Înțelegeți în ce societate trăim? Ce sistem medical avem? Dacă nu ai bani mori cu zile fără să îi pese cuiva. Nimănui nu îi pasă de tine până nu le pui banii pe masă. Nu mai avem pic de umanitate în noi. Așa că aveți grijă pe mâna cui va lăsăți în spitale mama, tatăl sau copilul și nu numai.

Acum când vă ziceam asta, mi-am amintit că acum câțiva ani când eram în clasa aXII-a, m-a sunat mami să îmi spună că tati a căzut de pe scara de sus de la casă și este în ambulanță în drum spre Vâlcea. Eram în oră, aveam cu diriga și suna telefonul întruna. Am simțit că ceva nu este bine. M-a dus într-un suflet un coleg la spital, unde am așteptat ambulanța. Se simțea rău. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Nimeni nu îl băga în seamă. Simțeam că vreau să îi omor pe toți. Am stat până noaptea acolo, nu m-am mișcat de lângă el. La un moment dat îl duseseră într-un salon pentru consultații și nu mai aveam voie să stau cu el. A, da? Cine avea dreptul să îmi spună asta? Evident că nu am ascultat, eram în stare să le iau gâtul la toți pentru tati. Cel de la pază mi-a lăsat cale liberă să merg de câte ori vreau la el, zicându-mi: “Am și eu o fată, a uitat de mine de ani de zile, tu stai aici neclintită lângă tăicuțul tău, ai voie să faci ce vrei, te las eu!”

Un om simplu, dar cu suflet care mi-a înțeles suferința. Așa că, oameni buni, aveți grijă de sănătatea voastră și iubiți-vă aproapele mereu. Nu se știe ce îți rezervă ziua de mâine.

    Pe data viitoare, Denisa Nițu