Dincolo de ce înseamnă social-media

Un blog cu DE TOATE!

Dacă ai scrie o carte despre viața ta, ce nume ai alege pentru ea?

Ați avut momente în viață când v-ați gândit să vă scrieți undeva povestea? Ați avut momente în care v-ați sufocat cu propriile emoții? Ați avut momente în care ați fi vrut să urlați în gura mare? Ați avut momente în care ați simțit că nimeni nu vă înțelege cu adevărat? Că nu puteți vorbi? Că vă e teamă să vă faceți cunoscută povestea? Eu am avut. Și poate ai avut și tu, cititorule, dar îți e teamă să o recunoști.

De multe ori strâng atât de multe emoții, trăiri, momente în suflet, încât tot ce îmi doresc e să urlu, să le smulg din mine. Am momente când mă sufoc pentru că nu pot vorbi, de teamă sau poate să nu rănesc pe alții cu neputința mea. Am momente în care fac schițe pe care le pun în sertarul meu, în care îmi pun pe tavă sufletul. Am momente în care scriu pe hârtie, printre lacrimi, ce am adunat de-a lungul zilei sau zilelor, apoi o împăturesc, o arunc în sertar, îmi fac un duș rece și apoi încep să scriu o poveste amuzantă pe blog pentru voi. Am momente în care simt că vreau să îmi dau restart la existență, să mă transform într-o pulbere de stele și să mă înalț spre cer. Am momente în care mă rog la Dumnezeul meu să pot dormi în miez de noapte pentru a nu mai simți greutatea adunată pe umerii mei. Am momente în care râd la glume seci doar pentru a-mi stăpâni lacrimile ce vor să curgă arzător. Am momente când nici eu nu mai pot. Sau așa cred... Când obosesc.

Sunt acel om format și educat să poată, să fie un exemplu, să fie un sprijin, să fie un prieten bun pentru ceilalți, de aceea, de cele mai multe ori, îmi suprim durerea și o pun în fișierul ascuns din ființa mea. De ce? Pentru că mă gândesc că, dacă nici eu nu mai pot, cum îi mai pot ajuta pe ceilalți să o facă? Dacă eu îmi arăt slăbiciunea, cum îi pot încuraja pe alții? Pentru că înainte de a fi femeia puternică ce-mi doresc să fiu tot timpul, sunt om. Un om ce simte și trăiește. Iar uneori simt atât de multe, iar alteori nu mai simt nimic. Uneori mă pierd în detalii și-mi pierd validarea. Îmi pierd zâmbetul, îmi pierd bucuria, îmi pierd speranța. Uneori mă simt ca o războinică, alteori mă simt ca un copil orfan abandonat în pustiu. Uneori mă gândesc să îmi adun schițele împăturite și să scriu o carte. Dar ce denumire i-aș pune? “Copilul cu chip de femeie”?, “Îți vorbesc eu: cea de sub mască!”?, “La interior foc, la suprafață gheață”? Ce denumire i-aș pune? Am atâtea gânduri încâlcite, încât de la o carte aș ajunge la o întreagă colecție. Am atâtea dedesubturi neștiute, încât mi-aș putea seta restul timpului ce mi-a rămas din viață doar pentru a scrie. Așa este în viață, nu-i așa? Când ești trist ai tendința să zâmbeșți pentru a nu-ți arăta războiul ce se dă în interiorul tău. Când simți să îți scrii povestea întunecată, de fapt începi să relatezi întâmplări amuzante din viața ta pentru a reda zâmbete pe chipul oamenilor din împrejur. Dar la finele poveștii, când simți că nu mai poți, parcă tot mai poți puțin și te ridici pentru a da o fărâmă de culoare lumii. De ce? Pentru că suntem oameni și asta fac oamenii. Pentru ca dacă ne-am lăsa pradă neputinței așa cum simțim, toți am cădea în infernul întunecat și omenirea s-ar sfârși.

Tu cum ești? În tine ce războaie se dau? Ce poveste ai? Ce nume i-ai pune cărții tale? Mie poți să îmi spui. Sau măcar spune-ți ție însuți/însăți.

       Să ne citim cu bine!

  Semnat: Un om