Blogul unei fete nonconformiste

DINCOLO DE SOCIAL-MEDIA

Am găsit acest videoclip în arhivă. Nu mi-a plăcut niciodată să îmi arăt sensibilitatea, prin urmare, speech-ul meu a fost unul foarte scurt, la final aducând vorba despre mama mea, rămănând fără cuvinte din cauza emoțiilor. P.s: Nu este clar, dar cel puțin are sonor. :)))

Sunt absolventă a Colegiului Național “Mircea cel Bătrân”.

   De obicei, atunci când nu mă ia somnul, stau și mă gândesc la tot felul de lucruri care mi s-au întâmplat în ultimii ani și analizez situațiile prin care am trecut sau în care am fost pusă.

Recent am văzut o postare pe pagina de facebook a colegiului unde eu am studiat, în care se vorbea despre elevii clasei a XII-a A, adică clasa de matematică-informatică. După ce am văzut această postare m-au cutreierat tot felul de amintiri ce țin de perioada liceului și mi-a venit în minte festivitatea de sfârșit. Așa cum am relatat în titlu, sunt absolventă “mircistă”, cum îmi place mie să spun, terminând profilul de matematică-informatică, clasa aXII-a C. Să studiez la acest colegiu nu a fost deloc o întâmplare. Așa cum am vorbit și în alte articole, a fost o tradiție în familia noastră, surorile mele mai mari fiind eleve ale acestui colegiu de prestigiu, ambele la matematică-informatică, clasele A, respectiv C. Sora mea cea mare a intrat în primul an de liceu în 2002, urmând a doua soră în 2004, ca mai apoi în 2013 să fie rândul meu pentru a lua parte la una dintre cele mai bune experiențe de până acum.

Toată treaba aceasta cu matematica s-a tras cumva de la părinți, amândoi lovindu-se de ea, mama noastră învățând în Hunedoara și tatăl nostru făcând matematică-fizică la Colegiul Național “Alexandru Lahovari”. Deși, toate trei am avut medie de intrare la orice liceu, sufletul ne-a condus aici. Am fi putut studia unde a studiat și tati, însă chemarea noastră a fost în altă parte, așa că s-a format tradiția aceasta până la mine.

Spre deosebire de surorile mele, eu nu am stat la fel de bine cu matematica. Nu a fost punctul meu forte, asta pentru că nu mi-a plăcut foarte tare, eu fiind mereu fixată pe limba și literatura română, dar tocmai acesta a fost motivul pentru care am mers la profil real, și nu uman. Am vrut să îmi testez limitele, riscând tot; făceam sau nu față, era simplu, iar a doua variantă nu se afla în planul meu.

Mi-am dat seama, gândindu-mă acum, că perioada școlii generale și perioada liceului au fost pe cât de asemănătoare, pe atât de diferite. Dacă în generală eram obsedată să fiu prima din clasă și să iau note de 10, în liceu era foarte interesant pentru mine să pun la încercare răbdarea domnilor profesori și să învăț în clasă lecția la istorie pe repede înainte(sau geografie, chimie, biologie..., ok, mă opresc aici). Nu vreau să pară că fac reclamă, dar dacă aș putea să dau timpul înapoi, mi-aș alege același liceu și același profil de o sută de ori. Nu am fost elevul model, dar am fost elevul care a experimentat totul, cu măsură, iar, plus de asta, am avut unii dintre cei mai faini profesori din acest colegiu, care au  știut să mă formeze, deși nu le-am arătat asta.

 Aș putea începe cu doamna mea dirigintă, Malina, care, nu doar că se comporta ca o mamă cu noi(când făceam lucruri mai puțin bune, ne ținea predică ore în șir și ne pedepsea), dar știa să ne fie alături și să ne susțină atunci când nu mai puteam și își preda tot timpul materia ca la carte. Mereu am simțit că se implică prea mult. Nu o simțeam ca fiind profesoară și atât, o simțeam cum se consumă atunci când ceva nu e bine, cum încearcă tot felul de moduri noi pentru a ne ajuta. Nu știu cât de mândri am făcut-o sau nu, dar știu că mereu am respectat-o și i-am fost alături, în modul nostru. Nu pot să o uit, totodată, pe profesoara noastră de română. Mergeai de drag la ore. Până și testele le dădeai de drag. Era sociabilă și tot timpul părea să fie pe aceeași lungime de undă cu noi. Sau profesoara nostră de matematică, pe care am supărat-o tot liceul, dar, căreia i-am mulțumit atunci când a trebuit să ținem câte un speech la final. Am simțit că îi eram datoare cu niște mulțumiri. Aș vrea să îi pot enumera pe toți și să vă vorbesc despre dumnealor și despre ceea ce ne-au învățat, pentru că fiecare și-a pus amprenta asupra nostră, dar ar dura câteva ore. Nu am fost elevul cel mai bun, așa cum am spus și mai sus, dar am fost elevul care, după terminarea liceului, a avut suficientă maturitate să devină o versiune mai bună și să ajungă omul din prezent. Și gândindu-mă, din nou, la festivitate, îmi dau seama că atunci când am avut parte de ea în liceu, nu am apreciat-o îndeajuns, părându-mi-se bătaie de cap, iar acum când termin facultatea, aș vrea să o am și nu mai pot. Se spune că se va face, până la urmă, dar cu siguranță sentimentul nu va mai fi același. Înainte mă plângeam că trebuie să merg la cursuri, fiind mai tot timpul obosită de la serviciu, dar acum aș da orice să mă mai aflu “pe băncile” facultății. Ok..., probabil că aș sta puțin(puțin mai mult) pe telefon și mi-aș face poze pe care să le pun ulterior la story pe instagram, dar de data aceasta aș fi prezentă de la primul curs fără să mai întârzii, ca întotdeauna.

Îmi amintesc câte emoții am simțit la festivitatea din clasa aXII-a și câte am trăit în acești patru ani de liceu, încât m-aș întoarce în timp uneori. Diriginta noastră ne spunea tot timpul că acești ani sunt cei mai importanți și că vom ajunge cândva să plângem după ei, dar cine credeți că ii dădea dreptate? Voiam cu tot dinadinsul să termin, să nu mai am teme, teste, teze. Exact ca în facultate. Nu voiam să mai aud de sesiune și proiecte, dar acum nu mai suport să fac asta de acasă, din fața unui laptop. Și dacă tot vă spuneam despre diriginta mea, nu pot să uit că, atunci când o supăram, ne spunea că își dorește să avem parte de copii la fel cum suntem noi. Atunci nu îmi plăcea ce aud. Era evident că îmi spunea asta pentru că eram dură, respingătoare, neascultătoare și leneșă, pe alocuri. Acum, dacă m-aș întâlni cu dumneaei, i-aș spune că îmi doresc același lucru pentru mine. Și asta doar datorită faptului că liceul și experiențele trăite în școală m-au făcut să îmi dau seama cât de empatică, caldă, bun ascultător, ambițioasă și muncitoare sunt.

Se apropie bacalaureatul și nu pot decât să urez multă baftă tuturor elevilor din acest colegiu și nu numai, sunt convinsă că vă veți reprezenta liceul cu succes și veți ajunge acolo unde vă propuneți. Și dacă aș putea să vă sfătuiesc cu ceva, ar fi să apreciați timpul. Bucurați-vă de tot ceea ce vi se întâmplă. Alegeți-vă facultatea pe care vi-o doriți, faceți ceea ce vă place, petreceți-vă timp cu oamenii pe care îi iubiți și învățați să lăsați tot timpul loc de “Bună ziua!” și “Mulțumesc!”. Sunt convinsă că mulți simțiți durerea și lipsa cauzate din pricina suspendării festivității, dar dacă privim partea plină a paharului, ne vom da seama că poate fi un buton de formare pentru voi, făcându-vă să realizați importanța lucrurilor din viața voastră. Eu vă pot spune cu mâna pe inimă, sunt mândră că am absolvit acest liceu și nu pot decât să mulțumesc părinților mei pentru munca și efortul depus ca eu să ajung elevă aici și domnilor profesori, pentru că au contribuit la formarea, înțelepciunea și maturitatea mea. Iar vouă, părinților care aveți copii de clasa aVIII-a, vă pot spune doar atât: Dacă vă doriți să formați oameni puternici și cu idealuri bine definite, luați în calcul acest liceu. Consider că nu există liceul perfect sau profesorii perfecți, nu voi fi ipocrită, dar vă asigur că există multă inițiativă, muncă și străduință din partea profesorilor ce reprezintă acest colegiu. Cum era aia? Orice pădure are uscăturile ei, depinde doar de noi ce alegem și din ce perspectivă privim lucrurile. #vâlceancădinîntâmplare #mircistăprinalegere #absolventCNMB #clasaXIIaC

    Pe data viitoare,

   Denisa Nițu.